Mila Ta Dumnezeul meu o doresc!
Milă ai de mine Tată, pentru că departe de mine este sfinţenia pe care o doreşti Tu în mine.

Despre teologia mântuirii noastre sunt diferite versiuni.

Una din ele ar fi: -odată ce Hristos a murit pentru noi pe Cruce, mânturea noatră este asigurată, Dumnezeu ne-a dat acest Dar - moartea şi invierea Fiului Său, iar noi trebuie doar să-I răspundem la acest dar cu fapte bune si trăire după voia lui Dumnezeu. Iar cei care nu acceptă acest Dar, îl refuză, şi nu cred în El, vor fi lipsiti de Rai. Chair dacă se recunoaste că nu există nici un merit al omului de a avea acest dar, Mântuirea este considerată a fi oarecum, o datorie a lui Dumnezeu faţă de om.
Ceva care trebuie să existe, iar omul este îndreptăţit să beneficieze de el.

Cea de-a doua versiune pe care o cunosc eu sună astfel: Da! Dumnezeu şi-a dat pe Singurul Său Fiu pentru orice om. Acest Dar minunat, reprezintă Mila cea mare a lui Dumnezeu pentru om, dorinţa de a-l scoate din robia păcatului la care este supus trupul şi sufletul lui. Jertfa aceasta într-adevăr este pentru toti cei ce aleg să creadă că pot beneficia de răscumpărarea lor din robie. Doar că, diferenţa dintre cealaltă versiune, este smerenia şi umilinţa cu care omul acceptă Darul Lui Dumnezeu.
Imaginaţi-vă un tata care vrea sa faca un cadou copilului său. Desigur, cadoul este unul foarte costisitor. Copilul, se bucură de cadou si-l primeste ca şi cum ştie ca lui i se cuvenea să-l aibă, poate pentru ca are o părere buna despre el, si crede că a fost ascultător. Tătăl in schimb, depunând foarte mare efort ca să ofere acest cadou copilului său, se aştepta la mai multă multumire, pe care desigur nu a primit-o.
Sincer, nu vreau să-mi imaginez cum este inima lui Dumnezeu atunci când privim la darul lui Pentru noi ca la ceva ce ni se cuvine. Pentru efortul nespus de mare pe care l-a facut Domnul Iisus pentru noi, nu se cuvine oare să-i multumim zilnic cu lacrimi şi cu umilinţă, dar mai ales cu smerenie.... pentru că nu ne-a lasat pradă morţii veşnice, ci s-a milostivit pentru ca noi să putem avea viaţă veşnică?

Înţelegând toate acestea, acum nu mai pot să nu Preţuiesc la valoare care se cuvine Jertfa atât de mare a lui Dumnezeu, pentru mine. Deşi ştiu că Domnul a aruncat păcatele mele în marea uitării, odată cu alegerea mea de a-i sluji întreaga viaţa, nu-mi pot uita păcatul meu care l-a răstignit pe Cruce. Dacă mi l-aş ierta prea repede şi prea uşor, aş ajunge să cred că am devenit mai bun, mai curat. Însă pentru ca să simt nevoia să mă lupt zilnic cu păcatul, el trebuie să stea necurmat înaintea mea.

Smerenia şi Umilinţa , sunt cele mai mari virtuţi omeneşti; sunt cele mai apreciate de Dumnezeu la un om. Toţi Sfinţii lui Dumnezeu au fost caracterizaţi în primul rând de aceste virtuţi!
Smerenia niciodată nu se vede pe sine destoinică de a avea ceva, pentru că ştie că a păcătuit mult. Niciodată nu consideră că trebuie să să fie înaintea altora, ci mai degrabă măcar ultima, din cauza păcatelor pe care le crede mai mari ca ai altora.
Umilinţa are puterea să rabde orice nedreptate ce i se face, pentru că ea ştie, că ţelul ei este dragostea şi acceptarea aproapelui, oricum ar fi el. Ştie că în joc este ceva mult mai preţios decât cearta de vorbe sau persecuţia.

Prima dezbinare a bisericilor, din ce cauză credeţi că a fost?
Mai întâi unii s-au crezut mai deştepţi ca alţii. Au crezut că ei inţeleg mai bine decât ceilalţi, care este adevărul, iar în loc să dorescă pacea in familia lor, au acceptat să creeze dezbinare. Cum să existe oare în cazul acesta smerenia şi umilinta la cei care s-au crezut mai buni ca alţii? Nu au pornit ei din prima dată cu un păcat mare înainte?
Astfel de dezbinări sunt sute şi mii în zilele noastre, iar dintr-o dezbinare se creează alta, şi alta, şi tot aşa. Pentru că dezbinarea nu este voia lui Dumnezeu. Certurile de partide sunt o urâciune pentru Dumnezeu. Dispreţuirea aproapelui tău, crezându-te tu mai înţelept şi mai desptept, nu este numai un păcat mare, ci este şi lipsă de smerenie şi umilinţă.
Unde sunt astăzi căutătorii de pace?
Unde sunt astăzi picioarele care aduc veştile bune?
Unde mai există în biserici puterea unităţii în acelasi gand şi aceleaşi fapte bune şi plăcute lui Dumnezeu?

Fereşte-te de basmele lumeşti şi băbeşti. Caută să fii evlavios.

Căci deprinderea trupească este de puţin folos, pe când evlavia este folositoare în orice privinţă, întrucât ea are făgăduinţa vieţii de acum şi a celei viitoare. 1 Timotei 4:7-8

Ferice de cei cu inima curată căci ei vor vedea pe Dumnezeu!
Ferice de cei împăciunitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu.
Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăţia Cerurilor!
Ferice va fi de voi, când din pricina Mea, oamenii vă vor ocărâ, vă vor prigoni, şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotrivă voastră.
Matei 5:8-11

Fiţi fii ai Păcii, împliniţi prin acesta porunca Dragostei lui Dumnezeu. Nu vă înşelaţi singuri, crezând că există mai multe căi de măntuire. Una singura este calea: Domnul Iisus, şi exemplul lui de dragoste, smerenie, umilinţă, sărăcie, rugăciune, pace, şi multă răbdare!

Puterea noastră este trăirea în sfinţenia lui Dumnezeu!