Criză de vorbe necesare.....

De cateva zile stau si ma gandesc la un verset, la care meditez, notez, incerc sa gasesc cateva concluzii.

" Stiţi bine lucrul acesta, prea iubiţii mei fraţi!
Orice om sa fie grabnic la ascultare, încet la vorbire, zăbavnic la mânie"
Iacov 1:19

Nu sunt foarte mulţi oameni care stiu să vorbeasca puţin, atunci când sunt întrebaţi, şi să spună exact ce e nevoie să spună, nimic mai mult.

"Cine vorbeşte mult nu se poate să nu păcătuiască."
Proverbe 10:19

Mă întrebam... de ce e nevoie ca un om să fie încet la vorbire? mai ales un om credincios?
Pentru că vorba puţină, dar dreasă bine, înseamnă a avea răbdare, înţelepciune şi pricepere. Dacă te trezeşti demulte ori ca gura ta vorbeşte fără tine, inseamnă ca ai o problemă în a fi stăpân chiar pe tine insăţi.
În cartea Proverbe am regăsit foarte multe versete, care vorbesc despre priceperea si iscusinţa aceasta, de a şti să-ţi "ţii buzele" sau de a inviora sufletul altora, printr-o vorbire înţeleaptă.

Omul care se grăbeşte mereu să spună câte ceva, ca să fie şi el auzit si să se simtă băgat în seamă, poate face multe prostii.
Spune un verset foarte bine, că "şi un prost ar trece de înţelept dacă ar tăcea" Prov 17:28, dar cred ca nu este cazul să vorbim despre acest aspect, ci mi-aş dori doar să ne gândim foarte bine, cât bine face altora vorbirea noastră sau cat rău poate face ea.

De unde putem învăţă să vorbim ce trebuie şi cum trebuie?
Spunea cineva odată, că atunci cand vrei să spui ceva anume trebuie să înveţi să gândeşti cu o clipită înainte dacă ceea ce urmează sa spui va avea consecinţe bune sau rele. Şi dacă crezi că vor fi rele, atunci fă tot posibilul şi ţine-ţi buzele, stăpâneşte-ti gura, fii stăpân pe propriul tău trup.

A învăţa să spui ce trebuie si când trebuie, ţine foarte mult de dobândirea înţelepciunii. Iar înţeleciunea o putem primi şi învăţa numai de la Dumnezeu, prin viaţa trăită cu El, prin cunoaşterea Cuvântului Său.

Mai este un verset care aş vrea sa-l împărtaşesc cu voi şi poate chiar să mă ajutaţi sa-l înţeleg mai bine decât, cred că l-am inţeles.

"Căci din prisosul inimii vorbeşte gura"
Matei 12:34

Ce inseamnă acest prisos?
Înseamnă surplus de ceva anume, nu?
Şi atunci care ar fi problema acestui surplus? este el bun au rău? Dacă suntem sinceri cu noi, ne putem da seama destul de usor, ca acest surplus, este de obicei răutate, invidie, egoism sau nervozitate. Şi dacă inima noastră mai dă şi pe din afară din acestea , atunci e o problemă.
Ca şi copii ai lui Dumnezeu suntem datori să căutăm să fugim, să scăpăm de acest surplus rău şi să umplem inima cu tot ce este din Dumnezeu, cu gânduri împăciuitoare, multumitoare, altruiste, etc; tot ce inseamnă viaţa în Dumnezeu.

Vorba noastră poate de multe ori chiar ucide, fără să vrem noi acest lucru. Cum? Foarte usor. Vorbeşte cuiva de sus, cu ignoranţă, cu mandrie.
Bârfeşte pe cineva şi fă-l să se simtă un nimic.
Ceartă pe cineva fără motiv, doar aşa ca să te descarci, şi îţi garantez că acel om nu mai are mult şi poate să-şi pună capăt vieţii lui sufleteşti, viselor frumoase, dorinţelor şi nu se ştie dacă şi vieţii lui trupeşti, dacă cumva tocmai in acel moment i s-a umplut paharul amărăciunii.

Concluziile la toate aceste gânduri puteţi să le trageţi fiecare.
Cât de usor mai putem arunca de acum incolo orice vorbă?
Cât de atenţi trebuie să fim cu sufletele din jurul noastru, asupra cărora vrem noi sau nu vrem, avem o influienţă?
Cum să facem să adunăm un surplus bun in inima noastră?
Mai pot bârfi lesne pe cineva, cand stiu ca oricum va afla odata despre aceasta, si că bârfa este un mod de a injosi pe cineva in fata alteia?
Ce ton trebuie să folosesc in cuvintele mele, ca ele să nu afecteze imaginea sau starea persoanei cu care stau de vorba....

Sper ca nu am fost prea plictisitoare pentru voi dragi cititori şi mă rog ca acest articol să vă fie intra-devar de folos in viaţă.

Domnul să vă binecuvinteze.
Slăvit să fie Domnul