Iubirea mea Iisuse cum pot să Ţi-o arat
când ruga mea si fapta, demult eu nu Ţi-am dat...?

Cât de mulţi oameni se plang de sărăcia trupeasca şi materială a vieţii lor, dar cât de puţini se plâng de sărăcia sufletului lor, de sărăcia faptelor din viata lor?
Ideia aceasta am găsit-o la fratele Traian Dorz, într-o carte minunata de meditaţii" Întâi să fim", şi m-am regăsit imediat în imaginea unor astfel de oameni, din categoria carora fac şi eu parte.

După o perioadă lungă, în care nu-ţi găseşti timp sau mai bine zis nu-ţi faci timp, să cauţi prezenţa Lui Dumnezeu în viaţa ta, pentru că ai lăsat mereu şi mereu ca alte lucruri să-I ia locul întai în viată, ajungi să-ti dai seama că dacă i-ai spune acum lui Dumnezeu că-L iubesti, nici nu te-ar crede.
De ce ar trebui să te creadă , dacă tot ce faci nu arată deloc ceea ce spui? Şi cu cât starea aceasta se prelungeşte în viaţa ta, cu atât simţi că ceva din tine se usucă.
E o seceta sufletească de bucurie, de viaţa, de dăruire şi de multe altele. Simţi că eşti pe nicăieri, iar astea toate numai pentru că nu ai vegheat asupra ta.

Numai că Dumnezeu nu este aşa cum credem noi. În El există mai multă credincioşie şi mai multă bunătate decât şi-ar putea închipui cineva vreodată. El spune celor cu care a făcut odată legământ, că

dacă vor calca orânduirile Lui, şi nu vor păzi poruncile Lui, le va pedepsi fărădelegile cu nuiaua, şi nelegiuirile cu lovituri; DAR nu-Şi va îndepărta DELOC bunătatea de la ei, şi nu-Şi va face credincioşia de minciună;

Nu-Şi va călca legământul, şi nu va schimba ce a iesit de pe buzele Lui.

Psalm 89:31-34

Aceasta nu înseamnă deloc că indiferent cât de mult am greşi, putem sta liniştiţi, că Dumnezeu oricum ne va ierta, ci dimpotrivă, bunatatea Sa trebuie să ne ridice din fărădelegea noastră cu mai multă umilinţă şi smerenie.
Eu nu pot să ridic ochii în faţa Celui Sfânt, să-i mai spun că-L iubesc, şi în continuare să rămân la fel, în starea în care sunt.

Credinciosia Lui trebuie să mă schimbe, să mă facă să nu pot rămâne indiferentă la nesimţirea în care stau. Cât de mult îmi pasă mie de sărăcia mea sufletească şi cât de mult sunt gata să fac pentru a nu rămâne aşa , sau să devin şi mai rău?

Astăzi recunosc cu tristeţe şi amărăciune, că nu am facut nimic bun pentru Domnul meu, pentru Preaiubitul inimii mele. Chiar dacă nu am putut să I-o arat de multe ori , El rămâne şi va fi întotdeauna Preaiubitul inimii mele, dupa care mereu îmi însetează sufletul. Dacă nu-L caut o zi, îi simt lipsa. Mă simt seacă fără stările de părtăşie cu El.
Nu mai vreau să rămân aşa... vreau să trăiesc iaraşi focul dragostei Lui în mine, dar pentru asta trebuie să-I caut faţa şi să vorbesc cu El.

Iar El mi-a promis că mă va ocroti, pentru că cunosc Numele Lui, şi mă va izbăvi pentru că îi port dragoste. Ps 91:14
Cât de minunat este Dumnezeu, şi cât de credincios faţă de nepăsarea şi slăbiciunea noastră de a-I mulţumi în toate cum se cuvine...

Slava Lui pentru toate!