3 nov. 2008

Iubirea mea Iisuse cum pot să Ţi-o arat
când ruga mea si fapta, demult eu nu Ţi-am dat...?

Cât de mulţi oameni se plang de sărăcia trupeasca şi materială a vieţii lor, dar cât de puţini se plâng de sărăcia sufletului lor, de sărăcia faptelor din viata lor?
Ideia aceasta am găsit-o la fratele Traian Dorz, într-o carte minunata de meditaţii" Întâi să fim", şi m-am regăsit imediat în imaginea unor astfel de oameni, din categoria carora fac şi eu parte.

După o perioadă lungă, în care nu-ţi găseşti timp sau mai bine zis nu-ţi faci timp, să cauţi prezenţa Lui Dumnezeu în viaţa ta, pentru că ai lăsat mereu şi mereu ca alte lucruri să-I ia locul întai în viată, ajungi să-ti dai seama că dacă i-ai spune acum lui Dumnezeu că-L iubesti, nici nu te-ar crede.
De ce ar trebui să te creadă , dacă tot ce faci nu arată deloc ceea ce spui? Şi cu cât starea aceasta se prelungeşte în viaţa ta, cu atât simţi că ceva din tine se usucă.
E o seceta sufletească de bucurie, de viaţa, de dăruire şi de multe altele.
Simţi că eşti pe nicăieri, iar astea toate numai pentru că nu ai vegheat asupra ta.

Numai că Dumnezeu nu este aşa cum credem noi. În El există mai multă credincioşie şi mai multă bunătate decât şi-ar putea închipui cineva vreodată. El spune celor cu care a făcut odată legământ, că

dacă vor calca orânduirile Lui, şi nu vor păzi poruncile Lui, le va pedepsi fărădelegile cu nuiaua, şi nelegiuirile cu lovituri; DAR nu-Şi va îndepărta DELOC bunătatea de la
ei, şi nu-Şi va face credincioşia de minciună;
Nu-Şi va călca legământul, şi nu va schimba ce a iesit de pe buzele Lui.
Psalm 89:31-34


Aceasta nu înseamnă deloc că indiferent cât de mult am greşi, putem sta liniştiţi, că Dumnezeu oricum ne va ierta, ci dimpotrivă, bunatatea Sa trebuie să ne ridice din fărădelegea noastră cu mai multă umilinţă şi smerenie.
Eu nu pot să ridic ochii în faţa Celui Sfânt, să-i mai spun că-L iubesc, şi în continuare să rămân la fel, în starea în care sunt.

Credinciosia Lui trebuie să mă schimbe, să mă facă să nu pot rămâne indiferentă la nesimţirea în care stau.
Cât de mult îmi pasă mie de sărăcia mea sufletească şi cât de mult sunt gata să fac pentru a nu rămâne aşa , sau să devin şi mai rău?

Astăzi recunosc cu tristeţe şi amărăciune, că nu am facut nimic bun pentru Domnul meu, pentru Preaiubitul inimii mele. Chiar dacă nu am putut să I-o arat de multe ori , El rămâne şi va fi întotdeauna Preaiubitul inimii mele, dupa care mereu îmi însetează sufletul.
Dacă nu-L caut o zi, îi simt lipsa. Mă simt seacă fără stările de părtăşie cu El.
Nu mai vreau să rămân aşa... vreau să trăiesc iaraşi focul dragostei Lui în mine, dar pentru asta trebuie să-I caut faţa şi să vorbesc cu El.

Iar El mi-a promis că mă va ocroti, pentru că cunosc Numele Lui, şi mă va izbăvi pentru că îi port dragoste. Ps 91:14

Cât de minunat este Dumnezeu, şi cât de credincios faţă de nepăsarea şi slăbiciunea noastră de a-I mulţumi în toate cum se cuvine...


Slava Lui pentru toate!

2 comentarii:

Sorin M. spunea...

Se spune că un copil l-a întrebat pe Domnul Iisus:"Cât de mult mă iubesti?" Domnul Iisus i-a răspuns: "Atât de mult" şi şi-a răstignit braţele pe cruce şi a murit pentru noi.

Uitaţi-vă la frumuseţea naturii! Gândiţi-vă, cât de înţelept sunt aşezate toate lucrurile ce ne înconjoară! Toate acestea, împreună cu Sfântul Cuvântul revelat al Sfintei Scripturi, dau mărturie despre iubirea lui Dumnezeu pentru noi, oamenii. În mijlocul acestei lumi în care călcarea Legii iubirii a Cuvântului lui Dumnezeu, a adus durerea şi moartea, în mijlocul suferinţelor de pe urma păcatului, iubirea lui Dumnezeu poate fi văzută pretutindeni. Aceasta, pentru că Dumnezeu doreşte să ridice omenirea din stare de ruină în care a adus-o păcatul. Speranţa noastră trebuie să se lege de această dorinţă a Lui.

Priviţi rugul ghimpos. Vine o vreme când chiar şi el este acoperit de trandafiri, când chiar şi pe spinii cei mai ascuţiţi cresc flori! Pe aceste flori gingaşe, şi nu numai, stă scris "Speranţă", dar mai presus de toate stă scris: "Dumnezeu este iubire".

Dumnezeu Îşi mărturiseşte iubirea faţă de noi în fiecare zi, şi această iubire este o iubire părintească, plină de dorinţa de a ne face fericiţi pe noi, copii Săi. Pentru aceasta, El a căutat şi caută să ni Se descopere mereu, aşa cum S-a descoperit lui Moise şi lui Ilie, în toată bunătatea Lui. Dar noi, cu toate că avem în jurul nostru atâtea dovezi vădite ale iubirii lui Dumnezeu, rămânem adesea reci şi nepăsători faţă de El.

Fiul lui Dumnezeu, Domnul Iisus Hristos, a venit din cer ca să ni-L decopere pe Tatăl zicând: "Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl" (cf. Ioan 14, 8). Priviţi-L în pustie, în mijlocul oamenilor, în Gheţismani, pe Cruce!... Priviţi inima frântă de durere a Fiului: "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?" (Matei 27, 36) Imaginaţi-vădurerea Tatălui care era în Hristos, împăcând lumea cu Sine (cf. 2 Corinteni 5, 19) şi care suferea împreună cu Fiul Său!
Nu este aceasta cea mai elocventă mărturie a iubirii lui Dumnezeu pentru noi oamneii?

Domnul Iisus nu S-a jertfit pentru a face pe Tatăl să ne iubescă, sau să-L înduplece să ne mântuiască, pentru că Dumnezeu ne iubea şi tocmai de aceea ne dorea mântuirea: "Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe Fiul Său Unul Născut..." (cf. Ioan 3, 16)
O astfel de iubire este fără seamăn, de aceea să răspundem acestei iubiri printr-o adîncă smerenie, ascultare şi iubire faţă de Dumnezeu.

"Doamne,te iubesc şi am nevoie de Tine, vino in inima mea şi binecuvântează-mă pe mine, soţia mea, copilul meu, familia mea, casa mea, prietenii mei, în numele Domnului nostru Iisus Hristos. Amin."

Anonim spunea...

,,Iubirea mea Iisuse cum pot să Ţi-o arat
când ruga mea si fapta, demult eu nu Ţi-am dat...?"

Alina, draga mea surioara, acest titlul al articolului tău incepe să imi rascolească toată fiinţa...iar tot restul articolului, parcă îmi dă în vileag toată starea mea lăuntrică...E un dor imens...şi nu îmi dau seama exact de ce anume...E ca şi cum demult, când eram copil, am visat ceva tare frumos, si acum imi e dor de starea aceea, cu toate că visul, în toate amănuntele lui, l-am uitat...

Parcă mi-ar fi dor de braţele Domnului din care am coborât venind în această lume...Poate că mi-e dor de apropierea aceea atât de tainică şi de sfântă care îmi astâmpără toată setea şi tot oftatul...
Alina, Domnul ştie că îl iubim...cunoaşte adâncul inimii noastre...Numai că parcă îl aud spunând: ,,Copila Mea, aşa de mult aş vrea să vadă toţi cât de mult mă iubeşti!...Un pic îţi mai trebuie ca iubirea ta să se vadă în faptele tale...Lasă-mă să-ţi umplu inima cu iubirea Mea, ca apoi să se reverse val după val..."

Ca şi femei suntem uneori copleşite de treburi, de griji, facem toate în grabă, inclusiv ceasul nostru de taină cu Dumnezeu...Şi simţim apoi uscăciune...şi sete amară...Ador momentele de linişte, momentele când sunt în natură, sau momentele când pot privi cerul plin de stele de la fereastra bucătăriei...Şi ador şi momentele când mă retrag ,,în cămăruţa mea"...
E justificată setea noastră când suntem departe de Domnul, pentru că noi am fost creaţi să stăm lângă izvorul adevărat de ape vii...
Mulţumesc din suflet pentru că m-ai invitat să citesc gândurile tale!